Este un semn bun că se dau pensiile mai repede luna aceasta? Mai degrabă, nu!

Nu este un semn bun faptul că guvernul vrea să ne fericească înainte de sărbătorile pascale cu pensia în avans, iar pensionarii să fie veșnic recunoscători pentru aceasta! Nu este bine pentru că aceasta este un semn de sărăcie! În mod normal pensionarii ar trebui să se ajungă cu banii de la o pensie la alta, fără să fie nevoie de termene devansate, astfel ca ei să aibă ce să pună pe masă de sărbători, de cea mai importantă sărbătoare a creștinătății, Învierea Domnului.

Este trist că pensionarii așteaptă cu sufletul la gură hotărârea de guvern care să le aducă pensiile mai repede în această lună, astfel încât ei să sărbătorească, cât de cât, așa cum se cuvine, Paștele. Asta ne arată cât de greu o duc. Mi-aduc aminte de perioada copilăriei mele, când bunicii mei nu aveau nicio pensie, ei toată viața lor lucrându-și pământul, mai întâi proprietatea lor, apoi, după ce le-a fost naționalizat, împreună cu atelajele ce le dețineau (car, cai, boi, plug, semănătoare etc.), cel al CAP-ului, dar, totuși, aveau ce să pună pe masă de sărbători. Pentru că aveau animale în gospodărie, iar de pe cei 3.000 mp pe care aveau voie să-i dețină, în sensul de a beneficia de roadele lor, nu de proprietate privată, obțineau produsele necesare creșterii acestor animale, astfel că nu era o problemă în ceea ce privește masa de sărbători. Iar dacă unii dintre ei mai aveau și un serviciu, job cum i-am spune azi, chiar erau niște sărbători fără griji. Azi, așteptăm cu sufletul la gură mila guvernului! Nu este în regulă! Din surplusul din gospodărie, un porc, un animal de talie mare, vaci, cai, mai făceau un ban, astfel că nu prea îi auzeam plângându-se de bani, dar, cel mai important, nu așteptau, pentru că nu aveau nevoie și pentru că aveau acea mentalitate sănătoasă, mila guvernului. Îmi aduc aminte cum mergeam cu tata la piața de animale, când aveam ceva de vânzare. Poate un porc mare, poate câțiva purcei sau poate un bivol, pentru că noi acasă aveam bivoli, sau poate un vițel de bivol. Toată noaptea nu dormeam știind că a doua zi, la ora 6 de dimineața, trebuia să ieșim din curte. Tata umplea căruța cu lăzi de purcei, una a noastră, celelalte a altor consăteni, astfel că pe la 8 – 8.30 eram în piață, ocupându-ne locul. Ceream 250 lei – 300 lei pe bucată, după mărime, 450 lei perechea. Tata mă mai lăsa singur la negocieri, el mai făcea câte o tură prin piață să vadă cum sunt prețurile, să se întâlnească cu prietenii, deși uneori îl bănuiam că mai trecea și să mai ia câte un deț (100 grame de tărie). Să aibă discursul mai articulat în negocieri! După masa, după ce vindeam, de cele mai multe ori, marfa, eu mă alegeam cu un șir de mărgele din turte colorate, iar tata cu banii necesari celor trebuincioase casei. După ce ajungeam acasă, mama făcea inventarul: ce am vândut, cu cât și, bineînțeles, verifica și soldul casieriei. După ce scădea cheltuielile, cum altfel! Sigur, sunt nostalgii, dar nu așteptam hotărâri de guvern pentru a avea ce pune pe masă, iar de vină nu sunt cetățenii zilei de azi, de vină sunt cei care i-au adus în această stare de dependență! Nu este normal să așteptăm înfrigurați sărbătorile cu întrebarea: ne-or da sau nu ne-or da?

Alexandru Tamba

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi cotidianul Curierul Naţional. www.curierulnational.ro